Elldor.Info

sâmbătă, 26 februarie 2011

“Să nu-i uităm…” - interviu cu colonelul (r) dr. Anatol Munteanu, combatant al războiului de pe Nistru


“Să nu-i uităm…” - interviu cu colonelul (r) dr. Anatol Munteanu, combatant al războiului de pe Nistru









…Privesc de fiecare dată cu emoţie mugurii primăverii în primele zile de Martie. De o vreme însă şi cu o oarecare îngândurare. 

“Ziua Memoriei” e  una cu flori, lacrimi, vorbe bune şi semnificaţii adânci.

Din păcate, de la an la an, lista participanţilor la ceremoniale devine tot mai sumară. Îmbătrâniţi de ani, de răni şi de griji, combatanţii ies tot mai greu din case, amintind că forţele politice au reuşit să disperseze participanţii la război, utilizându–i doar în scopuri electorale. 

Au trecut 19 ani de la începutul războiului pentru integritatea şi suveranitatea Republicii Moldova. Un război provocat de către forţele imperiale ruse, care doreau cu orice preţ să menţină sistemul comunist, antiliberal, antinaţional şi antiuman. Nimeni nu bănuia atunci, când a optat pentru un destin liber, dimensiunea confruntărilor ce se pregăteau în cabinetele Kremlinului.

În timp ce Moldova independentă schiţa timidă poduri de flori spre acasă, şi, implicit spre Europa, imperiul agonic, dar încă agresiv pregătea blindate şi tancuri pe poduri de foc. Sunt atacaţi oameni paşnici, sate întregi sunt ţinute sub  teroare, mitralierele ruseşti varsă foc peste oraşele nistrene.

Fiecare detaliu, dată calendaristică, nume sau document din acele timpuri încă vii în memorie, devin pagini din istoria recentă a neamului nostru.


Confesiunile colonelului în rezervă dr. Anatol Munteanu, unul dintre oamenii care au trăit dramatic evenimentele războiului de pe malul Nistrului sunt tulburătoare şi conţin mărturii emoţionante şi autentice.

- În cartea dumneavoastră “Sacrificiu şi trădare” trataţi, domnule Anatol Munteanu, conflictul din Transnistria. Ce s-a întâmplat, de fapt, atunci şi cine e de vină pentru  acest  eveniment din istoria Moldovei ?


- Războiul de pe Nistru n-a fost doar un conflict intern, între o parte a Republicii Moldova şi altă parte a ei, cum se afirmă fals, ci în primul rând un război între Federaţia Rusă şi Republica Moldova. A fost plămădit la Kremlin, de unele cercuri politice de la Moscova, la nici un an de la proclamarea Independenţei Moldovei, şi susţinut de acestea din punct de vedere politic, militar şi material. Scopul lui precis a fost împiedicarea unirii Republicii Moldova cu România. O înscenare făcută la Dubăsari,  şi mai apoi la Tighina, a furnizat unităţilor Armatei a 14-a ruse, pretextul de a ieşi din cazărmi, de a ocupa poziţii de luptă şi de a se implica direct în  război. 


- Dumneavoastră unde eraţi în primăvara lui 1992?


- Eram la Chişinău, unde îndeplineam două funcţii: una în Guvern, cealaltă în Direcţia de Contrainformaţii, ca ofiţer. Aveam oameni în diferite domenii şi segmente de activitate, inclusiv în executivul separatiştilor. Culegeam informaţii şi date concrete despre punctele de dislocare ale batalioanelor separatiste şi de cazaci, precum şi dotarea acestora cu armament de luptă. În plus, monitorizam deplasarea acestora pe teritoriul Transnistriei.


- Aţi luptat alături de combatanţi?


- Ca participant la Mişcarea de Renaştere Naţională din Basarabia m-am aflat în miezul acestui conflict de apărare a integrităţii Republicii Moldova. Am fost alături de liderii Mişcării: regretatul Grigore Vieru, de Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ion Hadârcă, Mihai Cimpoi, Gheorghe Ghimpu şi Ion Vataman. Am fost în fruntea unui detaşament de voluntari moldoveni, ridicaţi de mine din satele raionului Ialoveni, în campania împotriva Găgăuziei separatiste. Împreună cu ei am deblocat podul de peste Nistru, de la Vadul lui Vodă. Cu militarii noului Batalion al Armatei, Tiras-Tighina, am eliminat posturile separatiste din localităţile Mălăieşti, Butor, Taşlic, Grigoriopol, până la Dubăsari. Aşa cum se exprima poetul Grigore Vieru, „Anatol Munteanu a fost în linia întâi, până la încheierea ruşinosului acord moldo-rus de la 21 iulie 1992”.


- Cât de pregătiţi erau ostaşii moldoveni, în raport cu detaşamentele  separatiştilor?


- Fiind încă tânără, Moldova nu avea o armată proprie, beneficia doar de un efectiv de câteva mii de politişti şi voluntari. Cei mai mulţi dintre ei veneau  în zonele de conflict fără experienţă, şi învăţau lupta din mers. Erau în schimb curajoşi şi devotaţi. Poziţiile cucerite prin luptă o confirmă. Cât priveşte dotarea, nu dispuneam de armamentul necesar. La început existau doar câteva pistoale-automate de tip Kalaşnikov la un  grup de combatanţi. Ne-au fost repartizate autoblindate, dar  fără mitralierele şi tunurile necesare.   Separatiştii erau organizaţi mai bine, aveau batalioane de gardişti şi voluntari-cazaci dotaţi cu tehnică de luptă furnizată de Armata a 14-a,  rusă.


- Care sunt din punctul dumneavoastră de vedere imaginile de neuitat ale războiului din 1992?


-  E greu de făcut un bilanţ al amintirilor. Nu voi putea uita vreodată luptele de la Coşniţa-Doroţcaia, unde a căzut Filip Lupaşcu şi camarazii săi de arme, nu pot uita tragedia de la Gâsca, nici luptele de la Vadul lui Vodă, de la Cocieri, ori Tighina, unde armata rusă  cu tot arsenalul ei nu ne-a înfrânt şi nici n-a reuşit să ne scoată din oraş. Nu voi uita imaginea refugiaţilor moldoveni care şi-au părăsit casele, satele, pentru a trece dincoace de râu. De pe dealurile Coşniţei, unde erau cuibăriţi, separatiştii trăgeau cu automatele în refugiaţi. Femeile şi copiii alergau din bătaia gloanţelor spre apele Nistrului, găsind adăpost pe malul drept, la fraţii lor creştini din Slobozia, Duşca şi din alte localităţi. Parcă venise Apocalipsa!


- Fiecare război are, până la urmă, nişte statistici. Care sunt acestea,  în urma evenimentelor de pe Nistru? 


- La luptele din anul 1992 au participat peste 10 de mii de combatanţi. Potrivit datelor oficiale, pe câmpurile de luptă au căzut  386 de eroi. Părerea mea însă este că numărul lor e mult mai mare. Alte câteva mii  de militari şi  voluntari au fost răniţi, fiind astăzi invalizi de război sau suferind în urma rănilor provocate pe front.  


- Şi urmările lui?


- La 19 ani de  la  război, rănile sunt încă adânci, iar conflictul  nesoluţionat. Tot mai multe voci susţin că războiul a fost pierdut din cauza incompetenţei, laşităţii şi trădării celor aflaţi la conducerea Moldovei. Sute de vieţi, ale celor mai curajoşi tineri s-au risipit, fără rost. Copiii rămaşi orfani de război îşi visează taţii şi caută să descopere trădatorii care i-au împuşcat din spate.    Au dispărut romantismul, credinţa şi patriotismul din noi, le-au luat locul grijile zilnice, tristeţea şi dezamăgirile. Situaţia  satelor e tot mai grea, drumurile sunt  proaste, din punct de vedere economic depindem mai mult de Rusia decât de Europa, mulţi dintre moldoveni au plecat în străinătate pentru a avea din ce trăi. 


- După 19 ani de la desfăşurarea evenimentelor, ele nu sunt cunoscute încă în toată întinderea şi profunzimea lor. Ce adevăruri despre războiul din Transnistria au rămas nespuse?


- Probabil că adevarul întreg nu-l vom şti niciodata!  Sper însă că vor fi făcute publice, într-o zi, arhivele acelei perioade şi astfel vor ieşi la iveală autorii calvarului prin care a trecut populaţia Republicii Moldova. Şi mai sper că cei vinovaţi, în frunte cu Igor Smirnov, vor compărea în cele din urmă în faţa unui Tribunal Internaţional de Justiţie. Ceea ce ştim cu certitudine este că printre scopurile declanşării conflictului armat de pe Nistru s-a numărat şi jaful averii Moldovei - una din cele mai prospere republici ale fostului imperiu rus. Mulţi dintre politicieni sunt implicaţi în  dispariţia acestei averi. Chişinăul a dus în acea perioadă o politică stranie, de incapacitate, de corupţie şi, o spun cu toată răspunderea, de trădare împotriva intereselor ţării. O parte din guvernanţi, inclusiv fostul vicepremier Andrei Sangheli, devenit apoi premier, practica un comerţ dubios cu autorităţile ruse şi separatiste trimiţând în Transnistria cereale, carne, lapte, fructe şi combustibil, în timp ce noi, moldovenii muream în tranşee. În Ministerul Apărării erau numiţi în funcţii înalte generali ca Pavel Creangă sau Tudor Dabija, oameni incapabili şi trădători.


În perioada mai-iulie 1992 forţele noastre armate aveau capacitatea de a-i scoate pe ruşi din Transnistria. În timp ce artileria inamică bombarda poziţiile noastre, noi ne apăram cu automate şi pistoale. Dabija a părăsit câmpul de luptă fugind la Chişinău, Creangă a trimis ostaşi neînarmaţi în luptă.


Nimeni nu i-a tras la răspundere pentru aceste gafe militare. A fost o aventură într‑un război fără sens. În care noi eram ţinuţi mereu în poziţii de ofsaid. Fără permisiunea de a înainta, sau de a ne retrage. 


- Este clar că Tiraspolul  îi atribuie Moldovei responsabilităţile acestui conflict. Ce face Chişinăul în restabilirea adevărului istoric?


- Eu, unul, sunt consternat şi revoltat de faptul că Republica Moldova nu a mediatizat acest război. Cine să o facă dacă nu noi? E nevoie să separăm odată pentru totdeauna faptele reale de legende. Tăcând cu încăpăţânare, nu facem decât să acceptăm ca adevărul tragic din anii 1990-1992 să fie ascuns. Tinerii din Transnistria cresc, în continuare, cu poveştile despre „atrocităţile” comise de poliţia şi armata Republicii Moldova în 1992. Nici până astăzi,  nu a fost dată o replică acestor lucruri murdare despre  noi.  Nimeni nu a demarat o investigaţie oficială, în care să adune mărturii şi amintiri ale  combatanţilor acestui război, cât încă aceştia  mai sunt în viaţă. De parcă s-ar dori ca totul să fie dat uitării.  În acest timp Tiraspolul, asistat financiar şi organizatoric de la Moscova,  îşi propagă în mass-media teza lui principală: aceea că războiul a dat mulţi eroi transnistreni şi a scos la iveală faţa hâdă a „fascismului moldo-român”. Cu câteva excepţii, poeţii şi prozatorii moldoveni nu s-au grăbit să se aplece asupra acestei teme. Nu avem nici un roman, nici o carte de povestiri şi nici un film de lung metraj despre acele vremuri de restrişte. Iar ceea ce avem e cam prea puţin pentru un război care ne-a lăsat mai săraci, care a umilit şi îngenunchiat Republica Moldova.


 - Ce se întâmplă acum cu cei care au apărat integritatea Republicii Moldova?  


- Sunt izolaţi, ponegriţi şi daţi uitării. Statul nu are, din păcate, programe de reabilitare post-război pentru ei. Ofiţerilor din Ministerul de Interne şi Armata Naţională le-au fost reduse funcţiile, au fost daţi afară sau trecuţi în rezervă înainte de termen, pentru a le face loc altora.  


În cei 19 ani de la războiul de la Nistru, au plecat în lumea celor drepţi peste 3.500 de combatanţi, de zece ori mai mulţi decât au murit în conflictul militar din 1992. De cele mai multe ori, cauza morţii e sănătatea şubrezită, agravată de rănile din timpul războiului şi afecţiunile psihice generate de sindromul post-război, care, netratate, s-au acutizat, dar şi din cauza necazurilor vieţii şi a izolării sociale. 


Invalizii de război şi Cavalerii Ordinului “Ştefan cel Mare” primesc un supliment de câţiva lei, la pensie. Se simt umiliţi, au sentimentul că au luptat degeaba. Cu ce s-au ales camarazii mei?


Lui Filip Lupaşcu, trădat şi ucis pe Dealul lui Traian de lângă Coşniţa, i-au rămas doi copii orfani. Soţia lui a încercat să obţină un credit preferenţial, conform unei hotărâri de guvern, dar, deşi legea îi garantează aceste drepturi,  nu a obţinut nimic.


Indemnizaţia de 500 de lei care se acordă cavalerilor Ordinului “Ştefan cel Mare” ar fi fost o salvare pentru cei doi copii rămaşi fără tată, numai că atunci când a solicitat-o i s-a spus că doar cei vii au dreptul la indemnizaţie.


Anatol Cobâlaş din Floreşti a trecut prin două războaie: cel din Afganistan şi cel de la Nistru. În luptele de la Coşniţa a fost grav rănit, rămânând paralizat de ambele picioare, la doar 31 de ani. Fiica sa avea 12 ani, iar băiatul - doar doi anişori. Din presă a tot aflat că i s-a dat ba un cărucior, ba un computer, dar n-a primit nimic. S-a stins din viaţă în 2000, la 39 de ani, fără să mai apuce să-şi vadă copiii puşi pe picioarele lor.  


Plutonierul Andrei Izbaş a ars de viu la Gâsca. Trei copii au rămas fără tată. 


Ion Căpăţână putrezeşte în mormânt fără ca cineva să-şi mai amintească de el.


Ştefan Jurja e şomer, nu are cu ce-şi hrăni familia. Mai spală din când în când câte o maşină şi primeşte pentru asta câte 10 lei, cât să-şi ia o pâine.


E trist, tare trist. 


- Iniţiativa de a se institui „Ziua memoriei” vi se pare necesară, corectă?


- Era necesară şi este corectă. Din păcate, cei care au gândit-o au consacrat această zi doar celor căzuţi. I-au uitat pe cei care mai sunt în viaţă, schilodiţi ori pe cei care şi-au pierdut sănătatea în acel război. Uitaţi de cei aflaţi la putere, ei se sting în singurătate sau în preajma celor apropiaţi.


E o ruşine. De parcă politicienii aflaţi la putere şi-ar dori ca ei să moară, ştergând astfel orice urmă din acest episod tragic al istoriei Moldovei.


- Dumneavoastră unde locuiţi acum? În Republica Moldova sau în România?


- Mi-am luat cetăţenia română şi m-am stabilit definitiv în România. Sunt pensionar militar şi administrator la o societate comercială din Bucureşti. Am o viaţă plină şi mulţumită. Asta nu mă împiedică să vorbesc zilnic cu fraţii mei din Basarabia, să ajut copiii care-şi fac studiile în România, să trimit cărţi şi manuale în Republica Moldova şi să ofer anual „premiile Muntenilor”,  elevilor de la Colegiul din satul meu natal, Volintir.


- Aveţi un vis care v-aţi dori să se îndeplinească?


- Visul meu a fost şi este unirea Republicii Moldova şi a Basarabiei cu ţara-mamă, România. Pentru asta am luptat, pentru asta continuu să lupt, de aici, din România. Desigur, nu mai văd posibilă o unificare pe altă cale decât   cea pe baze economice, comerciale, culturale, ştiinţifice, ori în cadrul Uniunii Europene.


Interviu consemnat de Benone Neagoe
ARENA



Un comentariu:

Anonim spunea...

VA MULTUMIM VOUA COLEJILOR CE CONTINUATI SI ASTAZI LUPTA:CREDETINE NU AM PLECAT CU DOR MARE DEPARTE DE CASE.DOMNUL SA VA INTAREASCA SI SA VA APERE::VASILII SADOVA CALARASI